Stabilirea formei „oficiale” a numelor în arborele genealogic

[Andredass]

Aș avea o întrebare - defapt o serie de întrebări - legată de regulile pe care le folosiți atunci când stabiliți forma ,,oficială" a numelui într-un arbore genealogic, mai ales pentru persoanele născute înainte de mijlocul secolului XX.

După cum știm, până acum 60/70 de ani, folosirea numelor era destul de arbitrară. De exemplu, aceeași persoană putea apărea la naștere ca Dumitrache, la căsătorie ca Tache, iar la deces ca Dumitru. În esență sunt variante ale aceluiași nume, dar atunci când trebuie ales un singur nume pentru arbore apare dilema. Voi ce criteriu folosiți?

De exemplu țineți cont și de semnătura persoanei atunci când alegeți forma numelui din arbore? stră-străbunicul meu se semnează în actul de căsătorie ,,Dimitrachi V. Desagă". Ulterior apare în acte atât ca Dumitrache, cât și ca Dumitru, iar în actul de deces este trecut Dumitru. În plus, primul fiu al fiului său, Gheorghe Desagă, a primit numele Dumitru, ceea ce m-ar face să cred că acesta era numele sub care era cunoscut în familie (desigur împreună cu Dumitrache), chiar dacă el însuși a ales să semneze Dimitrachi.

O soluție logică ar fi păstrarea formei din actul de naștere (când disponibil). Totuși, dacă acolo apare, de exemplu, ,,Ionŭ Poppoviciu", o asemenea transcriere arhaică devine destul de greoaie într-un arbore și nu pare foarte practică.

O a doua problemă pe care o întâlnesc este legată de strămoșii mei romano-catolici. În registrele parohiale numele sunt consemnate în latină, însă contextul lingvistic era mult mai complex: limba administrației era româna, în sat se vorbea un dialect maghiar, iar limba bisericii era latina.
De exemplu, Stephanus este evident Ștefan. Însă în cazul lui Iohannes, voi ați opta pentru Ianoș sau pentru Ianuș, așa cum apare scris de unii notari în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea? Mai mult, este Ianuș o formă dialectală autentică sau doar o adaptare românească generală în toată țara a numelui maghiar János?

La prima vedere par detalii minore, însă când ajungi să introduci în arbore zeci sau chiar sute de persoane, cred că este important să urmezi o metodă consecventă. În același timp, orice alegere mi se pare într-o anumită măsură arbitrară: dacă standardizezi totul la Gheorghe și Dumitru, pierzi nuanțe precum Gheorghiță, Ghiță, Dumitrache, Tache, Dimitrie etc.

Ultima întrebare este legată de patronimic. Voi îl includeți în numele principal din arbore atunci când apare frecvent în acte, de exemplu pentru a deosebi două persoane cu același nume din același sat?
Neavând ocazia să cresc într-un mediu cultural românesc, nu am înțeles foarte bine cum funcționa patronimicul în viața de zi cu zi. Era el folosit și oral sau doar în documentele oficiale? De exemplu, este plauzibil ca un Gheorghe, fiul lui Vasile Popescu, atunci când se prezenta în fața unei autorități, să spună că se numește ,,Gheorghe Vasile Popescu"? Sau patronimicul era doar o modalitate de identificare folosită de notar atunci când exista riscul de confuzie între persoane cu același nume?

Un alt caz-limită îl reprezintă numele de familie care își schimbă efectiv forma de la un act la altul. În cazul meu este vorba despre Avasiloaie. În ultimii aproximativ 200 de ani, păstrând în esență același sens, l-am întâlnit în peste zece variante: A Vasâlei, a Vasiloaiei, a Vasâloii, Avasiloai, Avasăloaiei, a Vasiloai etc. În acest caz, am fost nevoit să accept o variantă standard, ,,super partes", pe care să o folosesc pentru toate generațiile: Avasiloaie, forma care s-a standardizat pe la mijlocul secolului al XX-lea. Totuși, nu sunt convins că aceasta este neapărat cea mai bună soluție și sunt curios cum procedați voi în astfel de situații.

Mulțumesc!

[Andrei Jipa]

Salutare! interesantă întrebare; sunt și eu curios cum abordează problema aceasta alți cercetători.

În fișierul GEDCOM, eu păstrez toate formele diferite în care apare numele unei persoane, inclusiv porecle și variante în alte limbi. Pentru fiecare variantă, consemnez sursa sau sursele în care apare acea formă a numelui.


Pentru diagrame grafice, aleg ca variantă principală o variantă standardizată a numelui, dar în diagrame mai detaliate păstrez și numele alternative:

Voi îl includeți în numele principal din arbore atunci când apare frecvent în acte, de exemplu pentru a deosebi două persoane cu același nume din același sat?

Îl includ dacă numele apare consemnat așa în vreo sursă. Practic, eu plec de la surse și documentez datele așa cum apar în surse, indiferent că vorbim de nume, date, locuri sau alte informații.

Neavând ocazia să cresc într-un mediu cultural românesc, nu am înțeles foarte bine cum funcționa patronimicul în viața de zi cu zi. Era el folosit și oral sau doar în documentele oficiale?

Nu pot să generalizez, dar crescând într-un mediu rural, pot confirma că patronimele și poreclele erau folosite mai degrabă decât numele de familie din acte. Am constatat într-adevăr și o tendință de a abandona aceste supranume în favoarea numelor standard la generațiile tinere, dar nu mai sunt în contact direct cu o lume a satului.

Ca anecdotă, îmi amintesc de cât de surprins am fost pe la 12 ani de faptul că o seamă bună de persoane pe care le cunoșteam cu diverse nume și porecle, aveau de fapt același nume de familie, foarte comun în sat, nume pe care îl purta și bunicul meu. Concret: Gogu al lui Ion Coman, Gigel al Loftei, Mița lui Ion Geamgiul, Cornel al lui moș Gheorghe Țeacă, Gheorghe Dică, Lina lui Bănică, Jean al lui tanti moașa — poartă toți numele de familie Albulescu. Chiar și astăzi, constat că persoane pe care le-am cunosc dintotdeauna cu un supranume oarecare, care ar putea fi foarte bine un nume de familie, poartă de fapt un alt nume în acte. Exemplu concret: am descoperit recent, de pe crucea de la cimitir, că nenea Nae Moraru era de fapt Nicolae Andrei.

Cred că practica aceasta a supranumelor colocviale nu s-a schimbat prea mult în ultimele două secole. Diferența este oficializarea unei forme standard a numelui de familie.

[Andredass]

Mulțumesc @Andrei Jipa pentru mărturie și pentru informații.
La exemplul pe care l-ai dat, numele Ioan Mitre și Dumitru Mitrea le-ai găsit exact în surse sau reprezintă o standardizare făcută pe baza altor mențiuni? (Un fel de ,,medie")
În cazul lui Ioan văd că numele este reprodus întocmai în actul de botez. Dar în cazul lui Dumitru Mitrea cum stau lucrurile? Și trecerea de la ,,Mitre" la ,,Mitrea" este consemnată explicit în surse sau este o standardizare făcută de tine?

Referitor la organizarea muncii, eu folosesc un fișier Excel, cu câte o foaie pentru fiecare neam (P1 = paternal 1, adică Desagă; P2 = numele de familie al bunicii paterne etc.), unde notez toate mențiunile și sursele. La final am un ,,Tabel Z", în care centralizez toate persoanele, cu coloane pentru nume, data nașterii, ocupație, alte informații etc.
În coloana dedicată numelui aleg un nume ,,oficial", care este și cel pe care îl folosesc în arborele genealogic (Dna Painter, MyHeritage etc.). Până acum l-am ales într-un mod destul de arbitrar, bazându-mă pe surse și, în cele din urmă, pe varianta care îmi plăcea mie cel mai mult dintre cele întâlnite. Țin cont și de variante, pe care le mentionez la ,,alte informații" (ex. ,,cunoscut și ca Gheorghe Xulescu").
Citind însă mai mult despre onomastica românească, mi-am dat seama cât de important era patronimicul, mai ales în trecut, iar eu l-am ignorat complet. Desigur, este un detaliu, însă făcea parte din identitatea persoanei, iar eu am privit numele exclusiv prin prisma concepției moderne, foarte standardizatede prenume + nume de familie.

[robert]

Salut! Sunt "probleme" de care m-am lovit si eu des.
In primul rand, am o mulțime de strămoși romano-catolici, unii maghiari si unii chiar șvabi germani. In registre sunt latinizate numele germane, care deja la rândul lor sunt maghiarizate în alte contexte. Astfel, forma Joannes ar putea fi atât Johannes cat si Janos. Am intalnit si nume care, latinizate, erau Antonio sau Paulo, dar tot latinizate , aveau forma Antonius sau Paulus, astfel puteam ajunge si la 4-5 forme de nume pentru un sigur strămoș. Eu aleg de obicei forma pe care o consider ca ar fi primit-o la botez de la părinții lui, sau cum ar fi numită persoana în spațiul familial.
 
De acum, o sa incep sa notez toate variantele întâlnite in documente, mulțumesc @Andrei Jipa de idee.

In al doilea rand, pe langa numele maghiarizate clar din limba romana, pe care le-am intalnit in mare parte la toti strămoșii mei, mai ales in registrele de stare civila ,fiind în proporție de 90% din zone care au fost sub stăpânirea imperiu , am gasit in conscripții si nume românești scrise in fonetica maghiară dar forma română. 
( un exemplu din conscripția de la 1750, de pe pe linia paternă, Koszte Togyer, adică Costea Toader. Sau Koszte Von, Costea Ion.
Aici apare inca o chestiune interesanta, cu numele Costea, care într-o înregistrare de căsătorie apare ca si Coste ( prima înregistrare in limba romana, registru ortodox, 1871) dar apoi 7 ani mai tarziu apare ca si forma actuala, Costea, la stra-străbunicul meu. Într-un registru de stare civila de la 1921, la înregistrarea copilului sau, stra-străbunicul meu se semnează ca si Coste Andrei, este consemnat la rubrica părinților ca și Koszte Andrei, iar numele copilul era Costea Vasile, dar numele s-a păstrat ca și Costea, forma pe care o port si eu. Tot in acest context am dat și de nume la care nu le pot nici macar deduce forma reala, cum ar fi Koszte Lupp, care probabil că ar fi fost Costea sau Coste Lupu/Lup, nume cu care probabil nu a fost botezat, nefiind prenume creștin.
Legat de patronim, eu îl includ ca pe o poreclă.

Am de exemplu și strămoși care vin de la granița Slovaciei cu Ungaria, care la început aveau un nume slovac, devenit in timp maghiarizat, acolo am modificat numele treptat, odată cu trecerea generațiilor.

 

[Andrei Jipa]

La exemplul pe care l-ai dat, numele Ioan Mitre și Dumitru Mitrea le-ai găsit exact în surse sau reprezintă o standardizare făcută pe baza altor mențiuni? (Un fel de ,,medie")

În cazul acesta sunt nume care apar ca atare în documente. Dar într-adevăr, consemnez și variantele "standardizate" sau traduse în limba locului, chiar dacă acestea nu apar în documente.

De exemplu, în cazul unor catolici boemi pe care îi cercetez, care apar în documente cu nume latine sau germane, consemnez și varianta în cehă, chiar dacă ea nu apare scrisă nicăieri: Wenceslaus/Wenzel → Václav; Ursula → Voršila

Și în cazul variantelor arhaice ale numelor românești, care nu apar nicăieri în documente într-o scriere contemporană (lucru rar de altfel), consemnez totuși o variantă standardizată, căreia îi adaug o notă ca să știu că este un nume artificial. Asta îmi simplifică mult căutările. Exemplu: Costandin → Constantin; Mariia → Maria; Spînu → Spânu.

Folosesc ca nume principal în schițe aceste variante standardizate artificial, dar căutarea se poate face după toate variantele numelor.

În cazul lui Ioan văd că numele este reprodus întocmai în actul de botez. Dar în cazul lui Dumitru Mitrea cum stau lucrurile? Și trecerea de la ,,Mitre" la ,,Mitrea" este consemnată explicit în surse sau este o standardizare făcută de tine?

în cazul lui Mitru Mitre, standardizarea apare abia târziu, în certificatul de căsătorie al fiului său (străbunicul meu).

Referitor la organizarea muncii, eu folosesc un fișier Excel, cu câte o foaie pentru fiecare neam (P1 = paternal 1, adică Desagă; P2 = numele de familie al bunicii paterne etc.), unde notez toate mențiunile și sursele. La final am un ,,Tabel Z", în care centralizez toate persoanele, cu coloane pentru nume, data nașterii, ocupație, alte informații etc.

În cazul în care nu ai încercat încă, recomand  formatul GEDCOM, care în ciuda unor neajunsuri, ușurează mult structurarea și organizarea cercetărilor.

[Andrei Jipa]

Am intalnit si nume care, latinizate, erau Antonio sau Paulo, dar tot latinizate , aveau forma Antonius sau Paulus, astfel puteam ajunge si la 4-5 forme de nume pentru un sigur strămoș.

Suspectez aici că este posibil să fie vorba de o ușoară confuzie. Antonius și Antonio (alături de Antonii, Antonium și Antoni) sunt declinări ale aceluiași nume în nominativ (-us) și dativ/ablativ (-o). Astfel, într-un text dintr-un registru catolic veți găsi posibil:

1739, Novembris 1 natus est Antonii et Elisabethæ conjugum in Turico, filius legitimus Antonius, qui sub patrinis Antonio Turicensi et Maria ejusdem baptizatus est.

Astfel, născutul, tatăl și nașul au același nume: Antonius, dar forma se schimbă în funcție de cazul gramatical (și de cunoașterea regulilor gramaticale de către preot). În română avem două situații similare:

• pentru numele feminine terminate în vocală: fiul Mariei, Saftei etc.
• în limbajul arhaic și pentru numele masculine: dat-am zapisul meu la mâna Stoichii, adică la mâna lui Stoica.

Eu consemnez numai varianta în nominativ a numelor, așa cum recomandă și ghidul transcrierilor. Dar există într-adevăr posibile compicații. De exemplu, nu știu dacă văduva Ganții este văduva lui Ganța, Ganțe sau a lui Ganțea, toate având aceeași formă în dativ. Dar aici deja despicăm firul în șase.

stra-străbunicul meu se semnează ca si Coste Andrei,

Aș remarca faptul că și semnăturile olografe pot varia din mai multe motive:

• lipsă de rigoare a normelor de ortografie și bună-stăpânire a scrisului pentru persoane în general din trecutul mai îndepărtat, când întâlnim variante de tipul Coste/Costea, Eremie/Ieremia, Zamfira/Zanhira de mâna aceleiași persoane. Ipoteze pot fi multe: oamenii scriau și se semnau foarte rar și fie vorbim de memoria slabă, fie de schimbări intenționate, de pildă din dorința de a da o nuanță distinctă numelui, sau la povața unui preot, că s-ar scrie mai bine altfel, sau a unui copil care, mergând la școală, explică părintelui că numele trebuie scris altfel.
• o modă: am un caz documentat în familie în care aceeași persoană, bine educată, se semnează Jippa într-o perioadă, după care trece la Jipa.
• natura comunicării: un strămoș judecător, semnează toate actele oficiale cu Jipa D. Ioan. Dar scrisorile personale și notele informale sunt semnate Ion Jipa.

Tot in acest context am dat și de nume la care nu le pot nici macar deduce forma reala, cum ar fi Koszte Lupp, care probabil că ar fi fost Costea sau Coste Lupu/Lup, nume cu care probabil nu a fost botezat, nefiind prenume creștin.

Și aici aș adăuga o remarcă: într-adevăr, în Transilvania numele laice sunt foarte rare, dar există excepții. Totuși, Lup/Lupu/Lupp nu este una dintre excepții, numele onorându-l pe Sfântul Lupus din Novae (Șiștov), prezent atât în calendarul catolic, cât și în cel ortodox, așa cum consemnează și Nicolae Constantinescu în dicționarul onomastic:
https://en.wikipedia.org/wiki/Lupus_of_Novae